O dihotomie adanc inradacinata in mentalitatea societatii moderne. Invatarea se face in scoala, joaca se face doar in pauza. Joaca e o pauza … Dar nu e de fapt joaca vocatia primara a copilului ? Peter Gray, psiholog american si dur critic al scolii conventionale, este una din vocile care spun ca “joaca ESTE invatare”.

In timpul jocului, copiii invata cele mai importante lectii din viata. Dl Gray are un blog foarte interesant dedicat “deficitului de joaca la copii”. Ideile sale sunt majoritar centrate in jurul ideii: copiii sunt construiti, ca efect al seclectiei naturale, sa se auto-educe.

Acest concept al autoeducarii prin joaca este documentat si in regnul animal de catre psihologul german Karl Groos, care ne zice ca “joaca este rezultatul selectiei naturale si este o cale prin care animalele exerseaza abilitatile de care au nevoie pentru a supravietui si a se reproduce”.

Interesante puncte de vedere, desi pot interveni aici si contra-argumente, legate de faptul ca modul de viata al animalelor nu s-a schimbat chiar atat de mult si deci nici modul lor de invatare; societatea umana, in schimb, se schimba intens si repede; abilitatile de care avea nevoie un om acum 100-200 de ani sunt acum, unele, inutile … noul mod de viata aduce dupa sine nevoia de noi abilitati; Este adevărat că lumea s-a schimbat, iar odată cu ea s-au schimbat și competențele de care copiii vor avea nevoie în viitor. Însă tocmai într-o lume aflată în permanentă transformare, joaca rămâne unul dintre cele mai puternice mecanisme prin care copiii învață să fie creativi, adaptabili și curioși.

Da stiu, spatiul modern abunda de discutii pe tema educatiei alternative … de ce tot ne intereseaza subiectul si nu obosim sa discutam de asta ? Probabil pentru ca majoritatea acestor idei au ramas inca pur teoretice si nu le vedem implementate intr-un sistem. Dar oare sistematizarea nu este dusmanul ideii de joaca libera ? Ce ? hai ca nu o mai scoatem la capat…

Poate că, până la urmă, întrebarea nu este dacă joaca trebuie să înlocuiască școala sau dacă școala trebuie să renunțe la rigoare. Poate că adevărata întrebare este alta: cât loc mai lăsăm copilului să descopere lumea în ritmul său?

În goana noastră după performanță, evaluări și programe încărcate, riscăm uneori să uităm că un copil nu învață doar atunci când cineva îi predă ceva. Învață atunci când construiește un turn din cuburi și îl dărâmă ca să vadă de ce a căzut. Învață când negociază regulile unui joc cu alți copii. Învață când își imaginează că o pătură este o corabie, iar sufrageria un ocean.

Joaca nu este opusul învățării. Este una dintre formele ei cele mai naturale.

Desigur, pe măsură ce copiii cresc, și jocul se transformă. Jocul simbolic al preșcolarului lasă loc proiectelor, experimentelor, teatrului, sportului, muzicii sau dezbaterilor. Curiozitatea rămâne aceeași; doar instrumentele prin care se exprimă se schimbă.

Poate că provocarea generației noastre nu este să alegem între educația formală și joacă, ci să găsim contexte în care cele două să se completeze. Un copil care învață cu bucurie va continua să caute răspunsuri și după ce manualul se închide.

Iar dacă vom reuși să păstrăm vie această curiozitate, probabil că i-am oferit unul dintre cele mai valoroase daruri pe care educația le poate face.

Noi, la Bufnița din Tei, credem că fiecare copil are nevoie atât de repere, cât și de libertatea de a explora. De aceea încercăm să construim activități în care învățarea și jocul nu sunt două lumi separate, ci două fețe ale aceleiași aventuri.

Pentru că, uneori, cele mai importante lecții nu încep cu un manual, ci cu o întrebare simplă:

„Hai să vedem ce se întâmplă dacă încercăm…”